• HOME
• CONTACT
• DESPRE

01-21-12

Eroul Virgil Iovănaș

Era o zi de toamnă, zorii zilei de 13 septembrie 1944, printre ramurile de porumb ruginite, pe linia Curtici-Arad, trenul ducea pe elevul de liceu Virgil Iovănaș spre Arad. Era în vârstă de 15 ani și mergea să se înscrie la liceul Aurel Vlaicu al cărui elev era pentru a urma clasa a V-a.
De la gară, tânărul porni pe jos spre liceu, muncitorii forfotau zoriți spre fabrici, sirenele anunțând începuturile unei noi zi de munca. Virgil mergea oprindu-se pe la câte o vitrina, când deodată în fața cladirii telefoanelor aude învălmășala. Nu pricepea ce s-a întamplat. Din mulțime află că trupele fasciste au trecut frontiera si au ocupat comuna Curtici. Auzind acestea, tânărul Virgil, fără a se mai înscrie la școală, o luă la goană innebunit spre gară. Acasă lăsase pe mama sa cu două surori mai mici, tatăl sau fiind plecat in misiune ca șef de tren.
Ajuns în gară vede că peronul e ticsit de lume, oamenii se îmbulzeau spre vagoane terifiați de vestea aflată. Virgil stătu o clipă pe gânduri și o rupse la fugă în lungul linei ferate spre Curtici.
Nu știa până unde va putea fugi dar dragostea pentru cei dragi il ducea spre casa. Alerga, alerga, mereu curgându-i șiroaie de transpirație pe spate, pe obraz fară să vadă, fară să audă. În dreptul unei cabine C.F.R. un c.f.r.-ist a căutat să-l oprească din drum explicându-i că frontul a ajuns deja la Șofronea, dar el insista, explicându-i că cele doua surori mai mici și mama sa au rămas singure, fără ajutor. C.f.r.-istul încă a mai încercat să-l oprească spunându-i că poate vor veni cu trenul de refugiați care s-a format la Curtici și care trebuia să sosească din clipă în clipă la Arad. Omul îi mai explica că în gară la Curtici, c.f.r.-iștii au fost anunțați de cantonierul din punctul de frontiera că fasciștii au trecut peste graniță cu tancuri, mașini cu tunuri și mitraliere, ca atare ei au format cu toate vagoanele și locomotivele un tren nesfârșit de lung, în care au imbarcat oamenii și materialele stației. Să aibă răbdare ca în acest tren s-ar putea afla și cei dragi lui. Discuția le-a fost întrerupta de un șuierat prelungit de locomotiva care aducea trenul cu pricina. Virgil alearga spre tren și cu priviri iscoditoare se interesa de la călători daca nu i-au văzut pe ai săi. Dar nu-i afla.
Era dezorientat. Dintro-dată s-a hotărât să plece pe jos chiar cu riscul de a trece linia frontului. A fost întrerupt din gândurile sale de tatăl său care tocmai a sosit și dăduse buzna spre trenul oprit la semnal ca să-si caute familia. Zărindu-l pe Virgil l-a luat la rost că de ce și-a lăsat mama și surorile singure. El i-a explicat tatălui său că atunci când el a plecat de acasa, în Curtici era liniște. Nu era nici pomeneală de nemți și el atunci a hotărât să vină la Arad să se înscrie la liceu. Abia aici la Arad afland de cele intamplate.
Privindu-și părintele drept în față îi spuse că s-a hotărât să plece dupa ele. Tatăl ingrijorat îi aminti de linia frontului dar Virgil l-a linistit spunându-i ca se va strecura cu grijă și spre seară va fi din nou la Arad. Fără să mai aștepte încuviințarea tatălui, îi sări în gât, îi săruta ambii obraji și o rupse la fuga spre Curtici, toate strigătele de chemare ale tatălui său fiind zadarnice. L-a petrecut cu privirea, nu-i putea urma simțul datoriei, obligațiile de servici îl ținură pe loc.
În depărtare spre satul Șofronea, vazduhul hăuia de zgomotul exploziilor. Elevul Virgil Iovănaș simțea sub picioare zguduirea pământului dar iși continua drumul grăbit. Convoaiele de refugiați ce mergeau pe drum se îngroșau tot mai mult, oamenii veneau pe jos sau claie peste gramadă în căruțe. Plecau fără să știe unde, numai cu ceea ce-și putuseră luă în grabă. A intrat în vorbă cu ei, s-a interesat de ai săi, îl sfătuiau să se intoarcă dar el iși continua drumul.
Deodată auzi în urmă un claxonat de mașina, sosea un autoturism militar și un camion. Veneau încet, croindu-și drum cu greu prin îmbulzeala de pe șosea. Când mașinile ajunseră în dreptul lui, Virgil observă că autocamionul, încărcat cu militari și lăzi, tracta după el un tun antiaerian. În autoturism era un ofițer și un subofițer înarmați cu automate și cu o hartă întinsa pe genunchi. În timp ce se uita la ei, îi încolți în minte un gând. Le v-a spune că are 18 ani (era destul de voinic) și că vrea să se înroleze voluntar cu acest gând, când tocmai se răsturnase o căruță în mijlocul șoselei, mașinile militarilor se opriră, el dădu o mână de ajutor și în ultima clipă se agăță de tun. Cu toate strigătele unui caporal, de a se da jos, el nu a ascultat și s-a ținut neclintit de tun ca să nu alunece.
În fața unei noi aglomerări de oameni și vite, ofițerul veni în spatele mașini, era capitanul Romulus Pete. Acesta l-a luat la rost, i-ar fi cerut să se dea jos și să plece, dar Virgil foarte convingător i-a explicat de ce vrea să meargă la Curtici. Capitanul îi explica faptul că ei merg la luptă și nu-l pot lua. El însă nu se lăsa bătut, arăta că e din partea locului și că le poate fi de folos.
Trecură cu mașinile, lăsând să meargă și Virgil cu ei prin Șofronea și se opriră de cealaltă parte a satului, spre Curtici alături de ostașii unei subunități din regimentul 11 Călărași care organizau aici un dispozitiv de apărare.
Tunul care venise în ajutorul acestei subunități făcea parte din bateria 21 a regimentului 5 artilerie antiaeriana. Comandantul bateriei era capitanul Romulus Pete un barbat chipeș si îndrăzneț. El dorise neapărat să însoțească tunul 2, care avea misiunea să facă apărarea antitanc pe soseaua ce vine de la Curtici spre Arad. La ordinul căpitanului tunul a fost amplasat în teren.
Capitanul în scurt timp s-a instalat într-un copac înalt și de acolo, cu binoclul la ochi, urmărea mișcarea trupelor inamice care mișunau în imediata apropiere a castelului Purly. Cercetând cu atenție dispozitivul de luptă al dușmanului, capitanul descoperi cinci tancuri inamice mascate printre stoguri de paie. Dădu numaidecât primele comenzi:
-Asupra tancurilor din fața castelului, foc!
Prima și a doua lovitură au lovit în plin, bravii tunari au incendiat două tancuri fasciste. Din celălalte tancuri au început să bată și ei cu tunurile, un proiectil dușman căzut în spatele poziției artileriștilor români, aruncând asupra ostașilor noștri, trimbe de pământ amestecat cu schije. Tunul artileriștilor români își înceta tragerea asupra tancurilor, ”foc!” se auzi din nou glasul comandantului, dar servantii zaboveau. Ochitorul fusese izbit în față de o pală de pământ, subofițerul îi lua locul și împreună cu caporalul Crișan care se afla la aparatul de ochire în înălțime, au prins din nou în obiectiv tancurile dușmane. Tunul bubui din nou. Căpitanul Romulus Pete cu satisfacție urmărea pierderile din rândurile trupelor inamice. Alte două tancuri inamice au fost cuprinse de flăcări, al cincilea tanc dușman cu toată viteza o șterse spre frontieră. Servanții tunului au izbucnit în chiote de bucurie.
-Am învins!
-Bravo, vitejilor! se auzi și glasul comandantului.
Cel mai tânăr servant, elevul de liceu Virgil Iovănaș cu ochii umeziți sări de gâtul soldatului Nicolae Cazacu și-l sărută pe obraji. Băiatul nu se mai potolea din marea lui bucurie, bucuria izbânzii. Se învârti o vreme ca un titrez în jurul tunului, apoi alergă în stânga pe lângă un șir de salcâmi, spre dispozitivul de luptă al subunității de cavalerie. În fuga lui, striga cat îl țineau plămânii:
-Am isprăvit cu tancurile, băieți! Uitați-vă la ele cum se pârjolesc în flăcări. Am distrus patru.
-Culca-te la pământ flăcăule! Virgil se trânti pe pajiste, își dădu seama că poziția cavaleriștilor era bătută năprasnic de gloanțele unei mitraliere dușmane care-și avea amplasamentul în fața castelului lângă un boschet de mărăcini. Micul servant se târa la ai săi și le-a comunicat necazul vecinilor din stânga. Căpitanul, cu binoclul la ochi cerceta atent terenul din fața castelului. Indica servanților boschetul ca punct de reper și ordona două lovituri. Mitraliera dușmană a muțit pentru totdeauna. Peste poziția de la Șofronea s-a așternut liniștea. Prin lanurile de porumb se auzeau împușcături răzlețe de armă. Spre graniță însa se întețise bubuitul tunurilor. Căpitanul observa în depărtare pe soseaua dinspre Curtici o grupare de forțe inamice cu autovehicule în staționare. Era de așteptat un nou atac fascist. Tunul a fost deplasat într-o nouă poziție, aproape de șosea. Noua poziție de tragere a fost aleasă la marginea satului între ultimele doua case.
Între timp au mai sosit doi băieti din Curtici care i-au informat despre situația din comună, iar pe Virgil ca nu i-au văzut pe ai săi. În acest timp Virgil tresări și se trezi strigând:
-S-aude zgomot de motor dinspre șosea, dom’ căpitan!
-Fiți gata băieți! Ordonă ofițerul, ridicându-și binoclul la ochi. Se pregătiră de atac. Virgil Iovănaș și soldatul Cazacu plecaseră în fugă la camion să mai aducă proiectile, în timp ce un alt servant înșuruba focoasele. În curând totul era pregătit. Ostașii așteptau. Duduitul unei motociclete germane cu ataj se apropia. În ea erau doi ofițeri. Capitanul îi lasa să se apropie și apoi comandă asupra lor trei lovituri de foc. Al doilea a fost izbit din plin și cel de-al treilea n-a mai fost nevoie, totul zburând în aer ca o jucărie.
-Ăștia și-au îndeplinit misiunea, zise cineva. Căpitanul zâmbi, era bucuros că oamenii aveau moralul ridicat. Dădu ordin să li se servească cafeaua. Nu au apucat să o termine, coloana germană apropiindu-se, având în avangardă o mașină blindată, încarcată cu militari. La momentul potrivit s-a deschis focul asupra lor ca o vijelie. Lovit prin surprindere inamicul se zăpăcii cu totul. Mașinile din urma coloanei reușiseră să se întoarca. Deasemenea și o parte din oameni izbutiră să fugă prin porumb, urmăriți de focul necruțător al ostașilor noștri. În scurtă vreme vuietul luptei se potoli. Doar din stanga de la Călărași, mai răbufneau din când în când explozii, împușcături. Totul se liniști. Căpitanul își lăuda oamenii și se interesa de cel mai tânăr servant.
-Ei, cum a fost flăcăule?
-Strașnic dom’ căpitan. Păcat că nu suntem mai mulți. Ne-am fi luat după ei să-i scoatem din Curtici.
Virgil muncise, nu glumă. Spre asfințitul soarelui, apărătorii Șofronei erau tot acolo. Dușmanii, în linie de trăgători prin lanurile de porumb au fost respinși de doua ori. Mulți dușmani căzură, dar și din rândurile ostașilor români la primul atac au fost omorâți servanți de la pușca mitralieră a Călărașilor, al doilea fusese pus un alt ostaș al subunității de cavalerie și ușor rănit căpitanul Romulus Pete. El însă nu luase în seamă rana. Spre sfârșitul acestui atac, cade trăgătorul tunului, soldatul Nicolae Cazacu, caporalul Crișan preia funcția trăgătorului, iar capitanul Romulus trece la aparatul de ochire în înălțime. După aceea căpitanul a devenit și ochitor și trăgător. Căzuse și caporalul Ioan Crișan.
Servanții tunului îi duseră pe eroi la umbra unor salcâmi cu gând să-i îngroape acolo. Dar n-au mai avut răgaz. Fasciștii atacaseră din nou. Mitralierele dușmane trăgeau inverșunat, țesând peste poziția de la Șofronea un covor de foc și fum. Ostașii români luptau cu aceeași neclintită hotărâre. Un tanc dușman încremenește lângă linia ferată, alte două au fost incendiate pe șosea. Ostașii români, apărători ai acelei linii subțiri, care se răreau tot mai mult, țineau piept puhoiului cu toată hotărârea. Capitanul și tunarii săi, trăgeau razant asupra infanteriei dușmane cu proiectile antiaeriene. Inamicul e nevoit să se retragă. După mai bine de șase ceasuri de luptă fasciștii nu reușiseră să facă nici un pas inainte. Zgomotul de iad părea că se potolise. Deodată într-o grădină din spatele artileriștilor români rabufniră cateva explozii de aruncătoare de mine, imprejurând poziția din jurul tunului. Rândurile ostașilor noștri au început să se rărească. La tun situația devenise grea. Din servanți mai ramaseseră valizi doar subofițerul, elevul Virgil Iovănaș și neînfricatul capitan Romulus Pete.
Tunul trăgea mai mult la întâmplare. Nu se cunoștea poziția aruncătoarelor vrăjmașe. Acestea trebuiau descoperite și distruse. Grabnic căpitanul sări de lângă tun și în salturi repezi, trecu prin ploaia de explozii. Tot atât de repede se urcă într-un copac. Descoperă amplasamentul aruncătoarelor, sare jos și aleargă spre tun. Cât ai clipi tunul a fost îndreptat cu țeava spre noua direcție. Proiectilele țâșneau spre pozițiile dușmanului, când o uriașă jerbă de foc învăluie amplasamentul tunului. O explozie asurzitoare cutremură pământul din jur și în aceeași clipă căpitanul Romulus Pete a fost trântit la pământ. Încerca să se ridice dar nu a putut, gemând de durere, îi scapă de pe buze: “sunt rănit…”.
Sergentul major Cotoc si Virgil Iovănaș nu-i puteau veni nici ei în ajutor și ei zăceau alături de comandantul lor, grav răniți. Iar tunul care scosese din lupta șapte tancuri inamice și pricinuise dușmanului alte pierderi însemnate, fusese lovit din plin.
Ceva mai tarziu Căpitanul Romulus Pete se sfârși în camionul care-l transporta la spitalul din Lipova. A treia zi pe un pat al spitalului Z.I. 303 din Lipova se stingea din viață cel mai tânăr servant al tunului de la Șofronea, elevul Virgil Iovănaș. A fost inmormântat provizoriu in cimitirul de la Lipova, iar după ce comuna Curtici a fost eliberată, a putut fi adus la îndeplinire ultima dorință a elevului Virgil Iovănaș, de a fi adus și înmormântat în comuna natală Curtici. La îinmormantare au participat mii de locuitori ai comunei Curtici și colegi ai lui Virgil Iovănaș de la liceul Ind.A.Vlaicu din Arad.
Tot colegii lui i-au facut o cruce din fier forjat care se află și azi la capul lui. Cu fiecare ocazie reprezentanții P.C.R., grănicerii, pionerii U.T.C. precum și locuitorii comunei, aduceau coroane de flori ca ultim omagiu elevului erou, mândria Curticiului Virgil Iovănas.
Seara când se întorceau oamenii de la muncă și treceau pe strada Grănicerilor, câte un colectivist mai vârstnic li se adresa flăcăilor: “Uite aici, în casa asta, de la numărul 18, s-a nascut Virgil Iovănaș… Când a căzut, avea doar 15 ani…”.

PS: Textul a fost scris de un elev de la Curtici. Nu știu cine a scris textul și nu știu nici în ce an a fost scris.